E mai murdara decat ati crede. E mai urata decat foarte multe domenii. Te inseala, te loveste, te-ar baga si in spital doar ca sa scrie despre tine. Suntem multi, poate prea multi si in acelasi timp suntem foarte putini. Nu ca numar, ci ca putere. In presa de zi cu zi nu exista nimic din manualele de pe bancile facultatii… Si atunci de ce am ales presa?

Putini stiu ca am lucrat in tinerete la McDonald’s. De mic visam sa ajung acolo si, intr-un final, am ajuns. Taman dupa admiterea la Poli din 2004, imediat ce am aflat ca am intrat la taxa. Ma simteam aiurea si nu puteam sa-i las pe ai mei sa-mi plateasca propriul esec. Pentru ca era un esec … sa intru la taxa … Asa ca, n-am stat pe ganduri, si luni (duminica aflasem rezultatul la admitere) purtam deja straiele muncii capitaliste.

Era primul meu job serios. Aveam ture de noapte, ture de dimineata si simteam ca fac ceva. Era ca-n filmele americane cu tineri, traduse prost intr-o societate romaneasca. Dar era un job. Si nu era chiar ca si in filme. Am spalat WC-uri dupa cersetorii din piata, care acolo se schimbau si se spalau. Am sters mese, scos gunoiul, am sters pe jos, am spalat, am curatat, frecat, schimbat, lustruit, sters, vopsit, gatit, incasat, vandut etc. Si am invatat sa pretuiesc lucrurile mici, fara de care stransul rahatului de pe colacul WC-ului nu-si mai renta nici macar banii. Erau “Multumesc-urile!”, era chipul de pe fata unui copil care-si gasea jucaria intr-un Happy Meal, era reactia oamenilor, care vedeau ca daca te cheama sa stergi pe jos nu cauti scuze si incerci sa le faci sederea cat mai placuta.

Cinci ani mai tarziu… Presa clujeana. Locul in care micile bucurii sunt mult mai rare si mai putine, insa gasesti din plin acelasi rahat pe colacul WC-ului. Pe care, de la o vreme, te apuci tot mai scarbit sa-l stergi. Presa din Romania e tot ceea ce nu se scrie in manualele din facultate ori liceu.

Acolo unde scrie ca cel mai mare principiu al unui jurnalist este independenta si libertatea lui de a scrie si a cugeta ar trebui rupte paginile. Sau mazgalite, sa nu se mai poata citi. Sau pur si simplu arse. Pentru ca asa ceva chiar nu cred ca exista. In schimb exista ei, rahatii, cei pe care presa ii strange zi de zi de pe colacul WC-ului. Pe unii ii sterge bine de tot, ca nu se mai intorc, altii parca nici n-au fost stersi. Insa, niciodata presa nu-i va strange pe toti si nu va face colacul ca nou. Pentru ca atunci va muri de foame cinstita si corecta. Si nimeni nu-si doreste asta, nu?

Am ales presa pentru ca in ciuda felului meu de-a fi, mai visez din cand in cand. Visez pentru ca mereu visurile mele s-au implinit. Asa cum si McDonald’s s-a implinit, dupa cativa ani s-au implinit si celelalte :  aparutul la televizor, vorbitul la radio, numele in ziar.

Am ales presa pentru ca imi doream puterea de a schimba lumea. Doar ca puterea aia nu exista cu adevarat si singurul care se schimba esti tu. Si, din pacate, nu mereu in bine.

Am ales presa pentru ca cei din jurul meu sa afle mereu adevarul, cat de bine l-am putut eu afla. Am ales presa pentru ca am crezut intr-adevar in principiile pe care ea a fost construita, principii mancate acum de alt principiu denumit modern “profit”.

Si, cateodata, ma gandesc foarte sincer daca am ales bine.

Miercuri, o colega mi-a spus “Bravo!”. O prietena mi-a spus ca si-a adus aminte de ce vorbeste cu mine. Amandoua s-au referit la un material din ziar.  Eu, pentru ele am ales sa fac presa.