N-am mai scris demult, din cauză că nu prea am avut timp liber. Dar am rămas acelaşi. Mereu acelaşi.
Acum câteva zile o fostă colegă de facultate, pe care o voi numi simplu “A”, ne vorbea despre cât de inconştienţi sunt cei care se urcă la volan după ce au consumat alcool şi anunţa startul unei campanii puse pe roate de postul de televiziune pentru care lucrează şi care urmăreşte strângerea de semnături pentru promovarea pedepselor mai severe pentru cei care conduc sub influenţa alcoolului. Flash-back trei ani şi jumătate în urmă, seara banchetului, după o cantitate impresionantă de alcool la bord, aceeaşi colegă : “Tu, fetelor, nu am nimic, n-am băut mult. Că aşa îmi tot zice şi mama: «Tu, A, nu te mai urca băută la volan, că mi-i face de ruşine!» ”
Bineînţeles, că citatul e din memorie, dar mi-a rămas în minte pentru că nu ştiam pe moment cine e mai inconştient. Mama, a cărei grijă era doar gura târgului, sau A, care, oricum, inconştientă a fost toată facultatea, mai ales că în vocabularul ei, din cinci cuvinte două făceau referire la organul sexual masculin. E ciudat ca peste trei ani să ajungi să îi critici tocmai pe cei care fac ce faci şi tu, nu?
Şi exemplele pot continua. Marii deontologi ai presei clujene îşi dau acum cu presupusul, holurile Palatului de Justiţie se tocesc sub paşii grăbiţi ai jurnaliştilor şi al lor interes trezit brusc ca un sugar în căutarea laptelui. Apostu e pe buzele tuturor, mai ceva ca pe vremea când era primar. Da, a fost primar, nu mai este. A fost suspendat. Deci nu mai este, de aceea orice referire la Apostu ar trebui făcută sub titulatura de “fostul primar”. Aşadar, în ajun de an electoral, se fac noi strategii. Se recalculează bugete. Se caută înlocuitor. Cine mai apare pe paginile ziarelor, de unde vor mai curge banii? Pe cine susţinem? Sunt întrebări pe care deontologii clujeni, mai toţi apropiaţi ai lui Apostu, şi le pun şi în somn la această oră, mai ales că dintr-o dată, DNA le-a prăbuşit castelul din cărţi de joc.
În toată povestea asta, nimeni n-a văzut starea jalnică a presei clujene. Cum primarul acuzat de luare de mită, trafic de influenţă şi altele şi-a văzut nestingherit de ale lui, cum nimeni n-a pus vreodată o întrebare în legătură cu soţia lui Apostu, despre care acum se bat în exclusivităţi. Nimeni n-a pus vreodată întrebări. (mea culpa, pentru că până în septembrie şi eu am avut puterea să fac asta).
Cel mai tare m-a distrat însă interesul presei clujene pentru fenomenul Aspazia Droniuc. Că opinia publică trebuia să ştie cine e cea care i-a dat în gât pe Apostu şi pe Nica. Acel lucru era într-adevăr important. Mult mai important decât faptul că amândoi au cerut şi primit mită, după cum se presupune. Practic, nu e nimic rău în a cere şpagă, dar e grav când cineva te dă în gât, nu?
Marii bloggeri din online-ul clujean îşi programează din timp actele de caritate, ca nu cumva să se aglomereze cu evenimentele plătite. Sunt goi, murdari, lipsiţi de substanţă şi şi-ar brandui şi mamele dacă le-ar ieşi iPhone-uri din afacere. Nu mai pun botul în faţa farfuriei cu orez, au învăţat să se exprime doar în euro… N-au viziunea, doar misiune. “Proşti, da’ mulţi”, după cum zicea Lăpuşneanul. Dar, despre asta în materialele viitoare.
Ce încerc să spun e că, măcar în ajun de sărbătoare, adu-ţi aminte ce spuneai odată şi pe cine blamai cândva şi reflectă mai mult la acele cuvinte … că lumea nu doarme şi nu toţi uită. Şi nu uita de unde ai plecat, pentru că eu nu uit.
Sursa foto : duntz.info
Buna, am mai facut referire la acest aspect insa o sa ma repet, romanii sunt singurul popor care se bucura enorm de necazul celui de langa el. In Romania cand ajungi la necaz esti mort, daca nu esti mort de omoara prietenii, cei de langa tine sau mori de necaz cand vezi ca cei care ar trebui sa te sustina te ingroapa. Am simtit pe propria mea piele acest aspect si am intalnit alte popoare, cu o cultura mai dezvoltata sau nu, care, desi eram un strain pentru ei, m-au ajutat. Au fost situatii in care noi romanii aveam o situatie materiala mult mai buna decat ei si nu i-am ajutat insa ei, amaratii, din putinul hranei lor, la fel ca vaduva din Sarepta Sidonului, ne-au ajutat si pe noi. Eram foarte apropiati de alti romani si ne vizitau des, insa, desi stiau ca noi abia ne duceam zilele cu hrana pe care o aveam nu se oboseau sa ne aduca ei, desi ei aruncau hrana. Asta e romanul, trebuie sa recunoastem, cand ii vad acuma inainte de Craciun ca se intrec in acte caritabile doar la TV si pun in punghute niste fructe amarate si ciocolata de 70 de bani innebunesc. Ei traiesc intr-un huzur inimaginabil iar cei la care merg nu au o coaja de paine si zambesc complezant in fata camerelor sau aparatelor foto. E jenant. Cat despre sfaturile(indicatiile pretioase) si ipocrizia care necaracterizeaza as putea scrie zile intregi. Suntem adevarati maestrii in a da sfaturi, insa suntem goi pe dinauntru, bate vantul in suflete, suntem fara continut. Daca fiecare dintre noi ar fi sincer cand se uita in oglinda atat la propriu cat si la figurat ar fi foarte bine. Noi suntem ipocriti cu noi insine apoi cu altii. Ne place sa iesim in fata sa ne batem cu, caramida-n piept dar daca cineva ar avea intradevar nevoie de ajutorul nostru nu de povesti oare ce am face? Avem cu siguranta prieteni care au nevoie de ajutor, nu toata lumea are o situatie familiala buna, am putea sa-i ajutam daca noi suntem intr-un post caldut, avem relatii si prieteni, dar oare o facem? Ne-am gandit vreodata la oameni apropiati noua si nu numai cand ne asezam la masa cu familia si avem tot ce ne dorim pe masa? Oare ei se descurca? Poate au probleme, poate au si copii, poate platesc chirie, oare ne-am gandit la ei? Oare ne-am gandit vreodata daca copii nostrii sunt mai aparte decat ai lor? aici nu ma refer la puturosi ci la oameni care ar vrea un loc de munca mai bun, mai bine platit, in care sa munceasca din greu dar sa aiba si satisfactia ca nu merg cu capul plecat acasa de mila copilasilor. Eu nu vreau cadouri de Craciun, nu am vrut nici de Mos Nicolae, as vrea doar un cadou din partea Bunului Dumnezeu, unul mic, sa ne trimita un pic de dragoste, dragoste frateasca, un pic de dragoste care sa ne uneasca, doar atat; stiu ca nu sunt vrednic de aceste cadouri, insa indraznesc, ca asa am invatat. Sarbatori fericite