E ora 7.40, duminică dimineața. Fulgii încep încetul cu încetul să-și facă apariția la geam, dar ninsoarea nu se compară cu cea de la București de ieri. Colegul de salon, Andrei, un maramureșean get-beget își face pregătiri pentru întoarcerea în Italia, țara în care a lucrat în ultimii cinci ani. E un om cu simțul umorului, care și-a făcut singur rostul în viață, chiar dacă acum și viața lui a fost pusă pe pauză timp de o săptămână. Ca și mine, și el se află la recuperare, la Spitalul Clinic de Recuperare.

Viața curge altfel când ești internat în spital, indiferent de condițiile pe care le-ai putea găsi într-o unitate medicală. Iar la Spitalul de Recuperare din Cluj-Napoca există condiții mai mult decât acceptabile. Există televizor în salon, ce-i drept cu fise. Funcționează ori câte 12 ore non-stop, dacă introduci o fisă specială de 10 lei, ori câte 15 minute dacă reușești să găsești prin buzunare monede de 50 de bani. Este curat, iar doamnele care asigură curățenia ne intră în salon de cel puțin cinci ori pe zi.

În fiecare dimineață meniul e același. Același ceai cu care cred că ne-am obișnuit toți în tabere, cu gust de ce vrei tu, cubul de unt, care are convenabil două termene de expirare, unul depășit și unul care încă mai persistă, câte o franzelă feliată și cubulețul cu gem de căpșuni, importat de la bulgari. Dar mâncarea parcă nici nu mai deranjează aici.

Chiar dacă sunt un optimist convins și n-am avut nici un fel de probleme când am aflat că trebuie să mă internez și să fiu supus unei intervenții chirurgicale, singurele mele probleme fiind legate de durata în care nu voi putea “evolua” în mod normal, spitalul e ultimul loc în care ai vrea să te prindă duminica dimineața. Pe lângă doamnele care te trezesc la 8 fără ceva, îi auzi pe copiii internați în celelalte saloane, urlând cât îi țin plămânii din cauza durerilor și disconfortului cauzate de niște operații de care n-am mai auzit niciodată.

Cu toate acestea, restul colegilor de la etajul 7 sunt internați din aceleași cauze ca și mine : fie un menisc fracturat la fotbal sau ligamente rupte și lăsate netratate. Îi camera alăturată, Mihai, un tânăr pe la 30 de ani, își tot face mea culpa. A stat 10 ani cu meniscul distrus, ligamentele au urmat la scurt timp, iar acum a trecut printr-o operație dureroasă în care i-au montat șuruburi, i-au tăiat din tendon, din menisc, din cam tot ce puteau tăia în genunchi, ca să mai poată să îi salveze ceva. “De știam ce se întâmplă, mă operam în prima zi după accidentul la fotbal”, mărturisește el acum, la două săptămâni de la intervenția chirurgicală. A început să umble cu cârje, însă medicii i-au dat o perioadă de recuperare de aproape un an. Cu el în salon stau Florin și Ovidiu, amândoi operați la menisc, urmând să fie operați și la ligamente peste circa o lună. Amândoi au amânat investigațiile medicale mai mult de frică, dar acum și-au turna cenușă în cap pentru prostia pe care au făcut-o.

Așa cum vă spuneam, în urma unui accident survenit pe pârtia de schi din Slovacia, am avut parte de un Revelion în pat cu dureri la genunchiul stâng. Verdictul inițial al medicului Florin Răcășan de la Recuperare a fost ruptură de menisc și fractură de ligamente laterale, fiind sub semnul întrebării și o fractură de ligamente încrucișate. Din fericire, artroscopia (operație prin care o cameră video este introdusă în genunchi pentru a estima corect pagubele) a scos la iveală că doar meniscul a fost afectat pe o porțiune de 1,5-2 centimetri.

Joia trecută am fost operat, după ce în prealabil am primit o injecție în zona coloanei vertebrale. Intervenția a durat circa o oră, iar după aproximativ cinci ore m-am trezit la Reanimare cu o drenă în picior. Acesta a fost practic singurul inconvenient, un tub introdus circa 4-5 centimetri sub piele în zona operației pentru a ajuta la eliminarea sângelui din genunchi, pentru a evita formarea cheagurilor de sânge.

Din feririce, la aproximativ 30 de ore de la intervenție mi-a fost scoasă și drena, iar durerile au dispărut semnificativ, astfel că acum singurul inconvenient a rămas operația și pansamentul aferent. E un inconvenient de ordin psihic, nu mai doare cum a durut în primele zile.

Cât despre costurile spitalizării, totul a fost acoperit de Casa Județeană de Asigurări de Sănătate. Trebuie să spun că am ajuns în spital cu un fals sentiment de îngrijorare, dar fiind faptul că toată lumea mi-a povestit că trebuie să întind mâna dacă vreau să sper la servicii de calitate. Chiar dacă ai mei colegi de salon, trei inițial, mi-au povestit toți că brancardierul le-a cerut 100 de lei, doctorul le-a sugerat ușor-ușor câte 200 de euro, iar asistena le-a zâmbit mult mai frumos după ce a încasat și ea câteva zeci de lei, eu n-am avut parte de nici o situație similară. Eu nu am oferit, ei nu mi-au cerut și nu mi-au dat de înțelesc că am greșit teribil dacă nu le-am întins atenții.

Așa că, acum, stau întins la geamul de la etajul 7 și aștept a treia zi de anticoagulant injectat direct în burtă. Nu că aș vrea eu direct în burtă, dar după toate stăruințele mele, asistenta nu vrea să-și asume riscurile de a-mi face injecțiile în braț, pe motiv că sunt mult mai bune. Cel mai probabil mai rămân internat vreo două zile. Starea de spirit e foarte bună și din când în când mai ies pe hol și jurizez concursul de 50 de metri cadre între două doamne trecute de 60 de ani, care îmi zâmbesc mereu cu aceeași poftă.

Nu duc lipsă de nimic, iar vizite am avut și am zilnic din partea familiei și prietenilor. Așa că astăzi vă urez și vouă o duminică de poveste și nu vă desconsiderați sănătatea.

PS : La clinicile private din Cluj-Napoca intervenția chirurgicală pe care am suferit-o eu costă undeva între 900 și 2.000 de euro, în funcție de complexitate.