Zâmbesc

În miez de noapte şi tu ştii de ce. Şi oricât aş încerca să explic, cuvintele-mi pier din minte şi pe buze nu-mi ajung decât sub formă de gust şi de emoţie. La ceas târziu de noapte, eu sunt iar un copil prost ce zâmbeşte tâmp cu gândul la definiţii cândva pomenite de părinţi şi întâlnite în filme.

La ceas târziu de noapte tresar ca un ştrengar şi mă privesc în oglindă. Sunt tot eu şi parcă nu-s. Sunt altul şi sigur nu-s. Sunt toţi de-am fost şi toţi de-oi fi. Sunt încă o dată la sfârşit şi din nou la început.

Pe marginea prăpastiei zâmbesc cum numai eu ştiu. Mi-e frig şi mie nu mi-e niciodată frig. Şi mi-e dor cum nu mi-a mai fost demult. Mi-e dor de zâmbete, de plânsete, de chipuri pictate cu sufletul, de tot şi toate. Şi mi-e frică şi nu mi-e. La ceas târziu de noapte, stau şi privesc în gol. Şi e alb şi e şi negru şi aşteaptă doar culori. Culori din soare şi din lună, din planuri şi din idei, culori din clipe şi din momente, din îmbrăţişări fără regrete, din şoapte demult uitate, culori din suflete curate.

Pe tine nu te pot atinge, dar la ceas de noapte nu mai contează. Ştii şi tu că soarele va răsări încă o dată şi atunci culorile ne vor fi din nou la îndemână. Şi pânza cea albă şi cea neagră va putea fi din nou mâzgălită. Cu zâmbete, doar cu zâmbete.

Pentru că la ceas târziu de noapte, eu stau şi zâmbesc.

9 thoughts on “Zâmbesc”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.